2020 - o privire înapoi - de Teofil Stanciu, Convergente.ro

2020 - o privire înapoi - de Teofil Stanciu, Convergente.ro

Scris în . Publicat în România - actualități comentate.

Ideile, pe scurt:

  • 2020 a fost un an al testelor neprevăzute.
  • În acest text, insist ceva mai mult pe biserici privite ca instituții. Fiindcă aici există două paliere cât se poate de clare și pe care contextul pandemic le-a evidențiat și mai frapant: cel al instituției și cel al comunităților de credincioși.
  • În ce privește bisericile evanghelice, aș remarca aici trei cauze fundamentale pentru situația în care ne aflăm: lipsa unor relații consolidate între liderii religioși și comunitatea științifică; lipsa cultivării discernământului individual al credincioșilor; prea multe decizii au fost luate în logica puterii și controlului, nu în logica adevărului.
  • La nivel public, bisericile evanghelice – ca instituții – se află, probabil, în cel mai prost moment al lor din perioada postcomunistă.
  • Pe fondul crizei generale și a crizei instituțiilor religioase, au proliferat vânzătorii de siguranță (nu doar de certitudini).
  • Între instituționalizarea rigidă și sectarismul înfloritor, va fi probabil tot mai dificil de găsit o cale pentru sufletele care nu rezistă nici la apăsarea sufocantă a instituției, nici nu gustă separatismul elitist sectar.
  • Orice subiect mai fierbinte este spiritualizat și transformat într-un prilej de confruntare, fiecare tabără clamându-și dreptatea și justificările duhovnicești.
  • Această perioadă este deosebit de favorabilă pentru apariția, amplificarea și stigmatizarea suferințelor de ordin psihic. Bisericile sunt departe de a face față problemelor care apar și care, tototodată, depășesc posibilitățile și abilitățile pastorale.
  • E prea scurt timpul ca să ne așteptăm să vedem elaborate o teologie a culturii, o teologie a suferinței, o teologie socială sau publică, dar este un moment bun pentru a începe astfel de demersuri cu toată seriozitatea și de a le stimula.
  • Importantă mi se pare și problema fracturii aproape iremediabile dintre generația digitală a copiilor noștri și restul generațiilor.
  • Soluțiile, dacă înțeleg eu bine, pot fi găsite numai prin ieșirea din logica problemelor analizate.

Nimeni nu ar fi putut anticipa, probabil, cât de complicat va fi anul 2020. Chiar și când virusul deja începuse să se anunțe la orizont, nimeni nu lua în seamă prea tare un focar de… încă ceva din China. Dar viteza de răspândire și tot ce a urmat au supus societatea la o seamă întreagă de teste cu totul neprevăzute.

Oameni cu același background cultural sau religios au ajuns să ia hotărâri opuse, fără să poată fi absolut clar dacă cineva greșește sau nu.

Restricțiile, frica, singurătatea, manipularea, dezinformarea, cinismul, dezorganizarea instituțiilor, furia, polarizarea și antagonizarea, mesajele contradictorii ale liderilor, atitudinile semenilor, nevoia de a lua decizii care afectează relațiile cu cei apropiați, periclitarea joburilor, spectrul falimentului pentru afaceri mici, munca de la distanță, școala online, perturbarea majorității activităților rutiniere, reorganizarea tuturor spațiilor și ocaziilor de socializare, noile contexte pentru relațiile familiale, cazurile de boală și deces din familie și comunitate, conspirațiile ș.a.m.d. Toate împreună și fiecare în parte au fost teste pe care a trebuit să le dăm și rezultatele finale ne rămân într-o anumită măsură necunoscute.

Lupta pentru supraviețuire fizică, psihică, relațională și spirituală nu a fost deloc ușoară, iar deciziile au avut mize etice complexe și cel mai adesea s-au bazat pe date puține, incomplete și incerte. Din această perspectivă, probabil că ceața ar fi cea mai potrivită metaforă a anului. Oameni cu același background cultural sau religios au ajuns să ia hotărâri opuse, fără să poată fi absolut clar dacă cineva greșește sau nu.

De pildă, pentru unii credința însemna grija pentru cei vulnerabili și respectarea măsurilor de protecție, chiar cu sacrificarea temporară (trebuie subliniat caracterul provizoriu) a întâlnirilor bisericești sau de alt tip. Pentru alții, dimpotrivă, credința însemna continuarea întrunirilor în ciuda oricăror riscuri. Au murit pastori, preoți și enoriași care s-au contaminat congregații. Rămâne de discutat dacă se poate lua în calcul o răspundere morală pentru morțile înregistrate în aceste luni.

Un an al instituțiilor

În opinia mea, bisericile românești au gestionat destul de deficitar criza (excepție făcând poate catolicii).

Primele și cele mai vizibile în aceste teste au fost instituțiile. Atât instituțiile internaționale, cât și cele naționale au luat măsuri dificile, uneori bizare și adesea nepopulare. Iar modul în care au comunicat și au decis s-a văzut și a fost mereu în atenția tuturor. Anii care vin vor scoate poate la lumină mai multe despre resorturile, interesele și motivațiile factorilor decizionali din instituții.

În acest text, insist ceva mai mult pe biserici privite ca instituții. Fiindcă aici există două paliere cât se poate de clare și pe care contextul pandemic le-a evidențiat și mai frapant: cel al instituției și cel al comunităților de credincioși. Forurile de reprezentare sau conducere nu au fost mereu în ton cu ce și-ar fi dorit credincioșii (indiferent ce convingeri aveau aceștia). De asemenea, nu a existat o comunicare unitară din partea instituțiilor, ci mereu s-au făcut auzite mai multe voci, de regulă, iar uneori erau disonante sau contradictorii, când nu erau pur și simplu aberante și conspiraționiste.

În opinia mea, bisericile românești au gestionat destul de deficitar criza (excepție făcând poate catolicii). În ce privește bisericile evanghelice, aș remarca aici trei cauze fundamentale pentru situația în care ne aflăm. Mai întâi, lipsa unor relații consolidate între liderii religioși și comunitatea științifică (măcar a oamenilor credincioși), cu câteva excepții notabile. La câți medici creștini lucrează în sistem și la câți funcționari creștini sunt în aparatul de stat, cu siguranță s-ar fi putut găsi niște consilieri neoficiali care să fie consultați înainte de orice declarații publice ale liderilor. De asemenea, există numeroși oameni care au experiență în comunicarea publică scrisă sau orală. Nici în această perioadă nu s-a apelat decât prea puțin la ajutorul lor. Nici psihologii sau psihiatri nu au fost invitați să-și spună părerea. Amatorismul și părerologia au continuat să fie stilurile preferate. Și publicului se pare că nu-i displace. Chiar când au vorbit profesioniștii, reacțiile au fost mai degrabă de contestare și respingere, ceea ce denotă un anumit reflex dobândit în timp.

A doua cauză ar putea fi formulată astfel: s-a văzut lipsa cultivării discernământului individual al credincioșilor. Sunt decenii întregi de când a fost preferată o dependență nesănătoasă a enoriașilor față de liderii lor care le spuneau mai ales ce să gândească, nu cum să gândească. Iar acum, când a venit momentul de criză, enoriașii s-au îndreptat spre cei mai convingători lideri (aleși nu după ceea ce spun, ci după cum spun și după afinități mai subtile și obscure). Așa se face că grupările sectare au proliferat, fiindcă, în situații limită, adesea charisma personală a unui lider este cea care convinge. Corelată cu această dependență de liderul religios este și hrănirea constantă a imaginii de lider mesianic. Și această direcție s-a întors împotriva celor care au cultivat-o, căci mult mai mesianici par în acest moment luptătorii radicali împotriva sistemului.

Amatorismul și părerologia au continuat să fie stilurile preferate. Și publicului se pare că nu-i displace.

În fine, prea multe decizii au fost luate, de-a lungul anilor, în logica puterii și controlului, nu în logica adevărului. Și asta la toate nivelurile, nu trebuie privit numai în sus, spre liderii cu anvergură. În orice bisericuță cât de mică se manifestă tentația puterii și a controlului. Nimeni nu e scutit de tentații. Evident că nu se putea abandona acest obicei tocmai într-un context foarte complicat. Și evident că daunele sunt inevitabile, chiar în cazul celor bunelor intenții.

La nivel spațiu public, bisericile evanghelice se află, probabil, în cel mai prost moment al lor din perioada postcomunistă. Ca instituții, nici imaginea lor în societate, nici printre enoriași nu este grozavă. Și nu se poate reproșa presei sau altor factori externi această situație. În unele locuri, bisericile au fost focare de infecție, fapt care le-a afectat în mod clar percepția publică. Cea mai proastă soluție ar fi, în acest moment, ca vina să fie căutată numai în exterior sau numai la „oile negre”. Cea mai improbabilă abordare este ca răspunderile și cauzele să fie căutate cu luciditate și onestitate în interior.

Complexul mesianic, complexul cetății asediate, disprețul față de „lume”, dihotomia radicală biserică/lume, certitudinea că binele e de partea noastră sau noi de partea lui și alte asemenea convingeri și trăsături au rolul de a îngreuna mult orice autoevaluare critică și inconfortabilă. Când răul este mereu și în mare parte în afară, la ceilalți, când ești luptător al binelui într-o lume putredă, ți se tolerează și niște defecte acolo… oricum, alții stau mult mai rău, nu?

Un an al vânzătorilor de siguranță

Sunt decenii întregi de când a fost preferată o dependență nesănătoasă a enoriașilor față de liderii lor care le spuneau mai ales ce să gândească, nu cum să gândească.

Pe fondul crizei generale și a crizei instituțiilor religioase, au proliferat vânzătorii de siguranță (nu doar de certitudini). Pare că speranța și orientarea privirilor spre o direcție legitimă biblic și teologic n-a fost suficientă, ci a existat o nevoie satisfăcută de oferte mai precise și mai concrete: credincioșii adevărați nu se îmbolnăvesc; totul este pus la cale pentru a-i vâna pe creștini; vaccinul e semnul fiarei; nu se știe ce e în vaccin, dar sigur trebuie respins etc. Astfel de mesaje au avantajul că taie nodul gordian al dilemelor imposibil de lămurit astfel. Omul care caută se alege cu o imagine clară și cu un anumit confort ce rezultă din asta.

Există aici o combinație de îngrijorări legitime – în ce privește libertățile, vaccinul, legitimitatea măsurile – și de speculații apocaliptice. Iar înflorirea explicațiilor fanteziste a fost facilitată și de ofensiva autorităților care, oricât ar fi de bine intenționate în teorie, greșesc fundamental când încearcă să suprime orice voce critică indiferent cât e de legitimă. În acest context au apărut diverși lideri de circumstanță și influenceri care hrănesc niște nevoi reale – se va vedea în viitor ce soartă vor avea aceștia.

Rămâne de urmărit spre ce se vor orienta comunitățile evanghelice în următoarea perioadă. Criza lor este incontestabilă și vizibilă – mulți vorbesc de decenii despre ea. Apetitul pentru soluții dificile, cu fundamentare teologică, nu pare foarte mare. Mai degrabă par atractive soluțiile construite după același model: un lider care, voluntar sau nu, își creează un grup de adepți fideli pe care-i scoate din comunitățile lor și întemeiază o altă, mai aproape de un model ideal, dar la fel de dependentă pe persoana providențială a celui din frunte. Iar opțiunile momentului par să fie ori grupările sectar-elitiste, ori instituțiile cultice cu un tot mai pronunțat apetit politic.

La nivel spațiu public, bisericile evanghelice se află, probabil, în cel mai prost moment al lor din perioada postcomunistă.

Între instituționalizarea rigidă și sectarismul înfloritor, va fi probabil tot mai dificil de găsit o cale pentru sufletele care nu rezistă nici la apăsarea sufocantă a instituției, nici nu gustă separatismul elitist sectar. Se prea poate ca tocmai oamenii care caută un echilibru să rămână pe dinafară, fiindcă au rezerve justificate și față de obediența completă față de autorități (indiferent de natura lor), și față de zelul ce autentifică apartenența la grupările exclusiviste. Într-un loc sunt considerați nesupuși, într-altul, credincioși superficiali. Nu cred că ar trebui neglijată această problemă, fiindcă mulți ajung la o cale cumva de mijloc după ce au stat fie în vecinătatea puterii, fie în compania mișcărilor efervescente.

Un an al (de)solidarizării

În interiorul tuturor comunităților evanghelice ceva mai mari (dar fenomenul e clar și la majoritarii ortodocși) au existat mereu diverse orientări, însă ele par să se fi radicalizat mai vizibil în ultimul an. Politica, măsurile autorităților, iar mai recent și deciziile medicale legate de pandemie au devenit tot atâtea prilejuri de discordie, iar uneori conflictul pare căutat cu intenție. Dialogul devine tot mai greu de imaginat, convingerile tot mai ferme și mai exclusiviste.

În interiorul grupurilor cu aceleași vederi, coeziunea e mai bună – chiar dacă artificială într-o anumită măsură. Liderii și vorbitorii sunt adesea evaluați și evaluează la rândul lor după atitudinea față de mască, măsuri de distanțare, vaccin etc. Se creează noi elite ale celor care refuză orice intruziune a autorităților și grupări care consideră sindromul persecuției ca fiind o exagerare. Altă axă de conflict e cea a „deștepților” care înțeleg argumentele științifice și ale „proștilor” care nu pricep, dar se pronunță. Nu există loc pentru dialog autentic, fiindcă fiecare are deja concluziile proprii.

De loc de neglijat este axa politică, unde adversarul suprem este acum neomarxistul – foarte vag definit. Nu contează ce spune omul, nici argumentul ca atare, ci cum poate fi încadrat. Iar dacă nu poate fi încadrat fără rest într-un discurs așa-zis conservator (sau iudeo-creștin), devine automat suspect de neomarxism și, implicit, de apostazie. Nu contează că pot exista creștini cu vederi mai de stânga, nu contează că au existat socialiști anticomuniști și antimarxiști etc. Totul e redus la câteva date rudimentare și tratat în un registrul războiului.

Între instituționalizarea rigidă și sectarismul înfloritor, va fi probabil tot mai dificil de găsit o cale pentru sufletele care nu rezistă nici la apăsarea sufocantă a instituției, nici nu gustă separatismul elitist sectar.

Practic, orice subiect mai fierbinte este spiritualizat și transformat într-un prilej de confruntare, fiecare tabără clamându-și dreptatea și justificările duhovnicești.

Consecința imediată e că nu se mai discută idei, ci se atacă direct oamenii. Le este atacat nivelul intelectual („oricine gândește cu capul lui”, „orice om inteligent” etc.), discernământul moral („nu poți spune că ești creștin dacă aprobi/susții/faci cutare”) sau nivelul spiritual („adevăratul creștin/credincios înțelege/vede”). Creștinismul ajunge un fel de gnoză, nebuloasă ca definiție, dar care permite un exclusivism radical – fiecare inițiat având posibilitatea să excludă pe cine dorește. Nu mai contează dialogul și nici rolul mediator al acestuia, ci încadrarea și etichetarea celuilalt, pentru a putea fi discreditat și, astfel, neutralizat.

Teme biblice și teologice importante ajung să fie evitate sau ignorate de frica unei etichete aplicate grosier și imprecis – ori sunt tratate în logica războiului și într-un spirit permanent agresiv. Subiectele cu iz de scandal și cu potențial conflictual devin prioritare. Dar asta nu face decât să continue deja o tradiție evanghelică ce s-a consacrat de mai multă vreme în spațiul virtual.

Toate aceste polarizări se întemeiază pe convingeri, speranțe, temeri și precauții legitime în fond. În perspectiva fiecărei tabere există un dram de adevăr și îngrijorări juste. Dar – și aici probabil e una dintre cheile problemei – vocile agresive de fiecare parte descurajează dialogul și legăturile umane, justificând, în schimb, atitudinea intransigentă, lipsa de empatie și compasiune, disprețul, etichetarea facilă și atacul la persoană.

Scurt notă suplimentară

E prea scurt timpul ca să ne așteptăm să vedem elaborate o teologie a culturii, o teologie a suferinței, o teologie socială sau publică, dar este un moment bun pentru a începe astfel de demersuri cu toată seriozitatea și de a le stimula.

Deși mi s-a sugerat să nu expediez o problemă atât de gravă într-o mențiune pasageră, totuși voi pomeni problema afecțiunilor psihice – care se leagă într-o oarecare măsură de solidaritate, dar este totuși o chestiune importantă și de sine stătătoare. S-a tot vorbit despre intensificarea diverselor tulburări de ordin psihic, iar credincioșii n-au fost scutiți. Și ar fi complet greșit să dăm vina exclusiv pe necredință. După cum nu ajută nici culpabilizarea sau sfătoșenia brutală și insensibilă. Anxietățile, nevrozele, atacurile de panică au cauze multiple și realitatea e că depășesc posibilitățile și abilitățile pastorale.

Cei care suferă însă de diverse forme de dezechilibre psihice riscă să fie adesea stigmatizați, marginalizați, evitați, disprețuiți, transformați în cobai spirituali de către confrații lor care nu le înțeleg problemele. Iar această perioadă este deosebit de favorabilă pentru apariția, amplificarea și stigmatizarea suferințelor de ordin psihic. Bisericile sunt departe de a face față problemelor care apar. Ridic problema cu speranța că poate cineva o va aprofunda.

... Citește continuarea pe convergente.ro

Autor: Teofil Stanciu, pentru revista Convergențe

(Photo by Abed Ismail on Unsplash)

373 accesări

Alfa Omega TVSusține producția de știri creștine

Prin platforma pe care o avem prin Alfa Omega TV, vă prezentăm evenimente și știri internaționale sau din România din perspectivă creștină, ajutându-vă să înțelegeți mai bine vremurile în care trăim. Însă toate acestea costă. Dacă doriți să vedeți mai multe articole de acest fel, ajutați-ne financiar să continuăm.

sidebar tvlive
sidebar facebook
sidebar revista
App mobila

Alte informații

Canalul Alfa Omega TV poate fi receptionat gratuit via satelit: Eutelsat E16A, 16 grade Est, Frecventa – 12.717 Mhz, Polarizare Orizontală, Symbol rate - 7500 ks/s, FEC - 3/4, Codare - MPEG-4. Alfa Omega TV Production detine 2 licente de emisie TV pe satelit: canalele Alfa Omega TV si Alfa Omega TV International. SC Alfa Omega TV Production SRL, Str Aurel Pop nr. 8, Timisoara. Reprezentant legal si asociat unic: Petan Tudor. Conducerea societatii: Petan Tudor: director general, coodonator programe; Petan Mirela: director executiv; Mocofan Muguras: director tehnic/dezvoltare.  Cod de conduita profesionala

Aplicația mobilă AO

badge google play badge appstore

 Alfa Omega TV - E-mail: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. | Tel.:+40 256 284913 | Fax:+40 256 284912

Alfaomega.tv folosește cookies. Info și setări: Politica Cookies. Politica confidențialitate.